Sufletele celor Întunericiţi

Prolog
Legiunile întunericului

Cetatea Plutitoare

Puff! Uşa camerei Eretocritului Septimiu Verus se închise cu o pufnitură, lăsând să se piardă zgomotul în ecoul încăpe-rii. Lovitura fu atât de puternică încât lampa de pe noptieră se auzi, vag, vibrând. Septimiu se opri în faţa geamului imens ce oferea o privelişte morbidă, dar totodată plăcută.

La picioarele lui se întindea zona de locuinţă a magilor băştinaşi — o zonă întunecată şi tăcută care domnea la toate colțurile. Luna acoperită aproape toată de umbra Pământului, se vedea ca o linie subţire lumi-noasă pe cerul părăsit de lumina caldă a soarelui. În alte circumstanţe (cum visa el deobicei), priveliştea putea fi un decor romantic, poate chiar erotic. Închise ochii şi îşi imagină aceeaşi scenă, dar cu un amănunt important: Aurora stând în faţa lui, privind amândoi spre tăcerea din Cetatea Plutitoare. Mâinile lui aveau să se plimbe lent pe braţele ei fine şi slabe, simţind plăcerea învă-luind-o; cum buzele lui coborau uşor pe gât în jos, aşa cum visa mereu să facă, lipindu-şi limba de pielea ei, lăsând acolo amprenta iubirii lui.

Scena se întrerupse brusc când o voce neclară îi vorbi în minte, spunându-i că nu avea rost să se amăgească cu simple dorinţe care erau deşarte. Se uită la mâinile lui cu dezamăgire şi durere, fiindcă acolo se afla cartea din care Aurora citise înainte să dispară. Ultimul lucru pe care ea îl atinsese şi pe care lăsase amprentată inocenţa fiinţei ei. Asta până când Adunarea Infernală decise ca viaţa ei să fie curmată de ceva ce într-adevăr făcuse. Un gând mustrător îl făcu să plece brusc din faţa geamului.

Cum putuse să fie atât de naiv încât să creadă că Ignatius avea să treacă într-un final peste incident, deşi în timpul şedinţei Ivan şi Talsia Ivanov recunoscuseră că vina le aparţinea? Era nedrept, gândi el. Era aşa nedrept că cei care recunoscuseră faptele lor vinovate scăpaseră doar cu o simplă excludere temporară din planul legiunii, însă totul fusese de faţadă, o modalitate de a-i impresi-ona pe cei 7 Arhangheli. Dar era o stupizenie. Totul era doar o mişcare a magilor în încercarea de a minți pe oricine.

Îşi dorea să fie liber. Uneori îi învidia pe mireni pentru faptul că viaţa lor lipsită de cunoştinţe, sau lispa de interes pentru cunoaş-tere, îi făcea să pară liniştiţi în bucla lor mică. Până să o cunoască pe Aurora, crezuse că sensul vieţii lui fusese de a se închina cu devotament unor zeităţi pe care nu le vă-zuse şi care erau puse pe malversaţiuni şi corupţie; dar totul se schimbase de când ea apăruse în preajma lui. Ea îl învăţase, prin purtea ei, că viaţa e mai mult de atât. Că viaţa este despre a simţi, a iubi, a primi şi a dărui din ceea ce este mai bun din interiorul tău. Ea putuse schim-ba toată acea energie negativă cu care crescuse şi despre care învăţase că trebuie fructificată.

Lista de frustrări avea să continue la infinit. Ar fi putut încălca Pravila şi să afle de la Marii Arcani unde era Aurora, dar nu era sigur dacă merita preţul. Dacă fusese omorâtă? Dacă era ţinută prizonieră de magi şi îşi înscenaseră totul pentru a scăpa de pedeapsa divină pentru toate fărădelegile făcute şi care urmau să apară?

Adunarea Infernală îşi terminase şedința cu subiectul legiunii. Căpeteniile, alături de membrii Sfatului, puseseră la punct ultimele detalii pentru începerea planului, axându-se pe grăbirea şi chiar omiterea unor paşi din plan, fiind siguri că puteau ascunde de faţa Cerului totul, dar ştia, chiar ştia, că asta era imposibil.

Se aruncă în pat şi se lăsă furat de tentaţia de a adormi. Era aşa de confortabil totul. Îşi puse cartea pe piept şi începu să şoptească ―Aurora” ca un robot căruia i se stricase mecanismul. Închise ochii, rugându-se să a-doarmă cât mai repede, apoi visă ceva ce nu şi-ar fi dorit să viseze.

Visul era cu el în Caverna Sfătuitorilor, cu acelaşi perete din care ieşeau în relief colţuri tăioase şi rigide cauzate de materialul rocii din care era construit. Plutea undeva deasupra, fiind aproape de tavanul din sticlă, putând vedea sub el tot ce se afla. Se văzu pe sine, în hainele de întâlnire, în umărul Zabetului. În partea stângă, se aflau tribunele unde membrii reprezentanţi ai Sfatului îşi ocupaseră locurile ca nişte marionete. Primii pe care îi remarcaseră erau soţii Warwick. Părul blond al Alidei ieşea în evidenţă de la distanţă, şi chiar semi-chelia şi gesticulaţia haotică a soţului său, Hild. Vocile lor se auzeau cu ecou, contrazicându-se pe subiectul legat de atribuţiile pe care le aveau, cele legate de soţii Euclid, foşti membrii ai Sfatului. Nu departe de ei, Septimiu îi zări pe soţii Ursachi şi, privindu-i, îşi aminti că ei fuse-seră ucişi. Asta nu e real, îşi zise Septimiu, Sunteţi morţi. Aţi fost ucişi. Nu aveţi cum să fiţi aici.

— Morţi? Auzi dragă ce spune Eretocritul! zise Damian, iar Septimiu exclamă de surprindere. Nu se gândi că vorbise cu voce tare. — Noi nu suntem morţi, replică cu vocea amuzată Evelyn, apoi îşi trecu mâna prin părul încâlcit, iar deodată gura ei începu să verse sânge.

Septimiu se uită îngrozit cum nimeni, nici măcar celălalt el, nu remarcau faptul că Evelyn sângerea. Acelaşi lucru îl văzu apoi la Damian, arătând dintr-o dată cadaveric.

— Dragă Eretocritule, zise Damian împroşcând cu sânge pe hainele Talsiei Ivanov, nu noi suntem morţi. Nu, nu. Noi suntem cei vii, cei care vor arăta adevărul omenirii atunci când Lilith şi Sammael îşi vor recâştiga locul pe tron, alături de fiii lor şi de noi, slujitorii. Septimiu îşi întoarse instinctiv privirea spre partea opusă tribunelor membrilor Sfatului. Văzu cele şapte tronuri ale Căpeteniilor. Încercă să se mişte, dar nu reuşi. Simţea cum levitează şi cum corpul său este uşor ca o pană.

— Asta nu e real, zise Septimiu din nou.

— Este cât se poate de real, se auzi o voce pe care crezuse că o uitase. Era o voce de femeie, gravă, care suna ca o melodie plină, dezarmonioasă. O melodie plină de acorduri care te duceau cu gândul la moarte şi distrugere.

— Şi tu eşti moartă, zise Septimiu cu disperare. Ai murit în timpul Sediţiunii. Te-am văzut murind, urlă Septimiu.

— Te rog, zise femeia. Moartea e pentru cei care nu au cunoscut viaţa, iar eu sunt printre singurii mireni, oameni, care ştiu ce înseamnă să cunoşti viaţa de la înce-puturi. Aşa că, târâtură muritoare ce eşti, nu-mi da mie lecţii despre ce înseamnă să trăieşti.

— Şi tu şi Sammael aţi murit atunci. V-am văzut toți murind.

Septimiu simţea cum nodul din gât îi urcă tot mai sus, lăsându-l fără oxigen.

— Adormirea noastră nu era în plan, continuă femeia, dar l-am adaptat ca parte din el. Prin asta am dat un acord de pace, unul fals, evident, progeniturilor lui Dumnezeu şi am scăpat o perioadă de prezenţa lor. Da, ştiu. El nu doarme niciodată, dar tot ştiu că nu va opri asta. Nu apare în Cartea Vieţii ca un plan crucial, ca eu să fiu oprită de la visul meu. Când îi voi aduna pe toţi, când voi uni sângele de mag, ifrit şi mirean, voi crea fiinţe noi. Fiinţe care vor fi pure prin prisma faptului că deţin din energia Lui, cea bună, dar şi din a mea, cea rea.

— Ar trebui să ştii mai bine ca mine, se răsti Septimiu, că Dumnezeu are o armată de fiinţe supe-rioare, un număr pe care mintea noastră nu l-ar putea cuprinde. Nu ai această armată nici dacă ai mai trăi încă pe atât.

— Creaţie proastă ce eşti, zise femeia, iar vocea ei suna a revoltă. Eu nu am nevoie de o armată în adevă-ratul sens al cuvântului. Uiţi că Dumnezeul tău este un bun jucător al cuvintelor? De la el am învăţat cel mai bine. Armata mea va fi una slabă numeric, din punctul vostru de vedere, al celor limitaţi. Dar puterea lor va fi mult peste cea a îngerilor, chiar şi a lui Mihail. Ah, Mihail. Să ştii că regret că nu am zăbovit mai mult cu tine. Dacă mă ascultai şi mă urmai, erai unul mai puternic. Aşa ai ales să te limitezi, dar asta este.

Femeia îşi aruncă din nou privirea spre Septimiu.

— Am ales cele mai puternice persoane de pe planetă, fără ca ele să ştie ce zace în corpul acela putrezit al lor. Două fiinţe mirene fără sânge afectat de nici un Tărâm, două fiinţe ifrite, cu sângele angelic şi patru fiinţe mage, cu sânge demonic. Amestecând sângele ce-lor opt, pot avea acces în orice Tărâm doresc eu.

— Eşti bolnavă dacă ai impresia că vei reuşi aşa ceva. Uiţi? Uiţi când Dumnezeu a văzut oamenii încercând să construiască Turnul Babel? I-a încurcat pe toţi şi nu au mai reuşit să îşi ducă planul la îndeplinire. Ar trebui să ştii. Doar tu le-ai dat ideea.

— Vai, dar ce amintiri frumoase am. Mda, păcat că mi-a distrus planurile. Dar acum… acum sunt mai pregătită ca niciodată. Aşa că du-te, du-te şi strigă spre Dumnezeul tău şi spune-i că în curând va cunoaşte Legiunea lui Lilith.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *