Învierea

Prolog

– Am auzit că pădurea asta este bântuită, a spus unul dintre cei cinci tineri care moțăiau în jurul focului. De fapt, chiar este, a continuat cu un zâmbet firav ivit pe buzele sale pline. Dopul unei sticle de bere a căzut lângă el. Gâlgâitul lichidului s-a amestecat cu trosnetul focului.
– Acum, vrei să ne prostim ca în filmele alea în care sunt cu toţii priviţi din umbră şi o crimă groaznică s-a petrecut acum nu ştiu cât timp, după care apare un cadavru sau vreun om transformat în şopârlă sau zombi? Haide, Stefan, nu mă păcăleşti cu lucrurile astea atât de prosteşti, să ştii!
Emily Lovec s-a jucat cu vârful unei crengi groase în foc ca să-l aţâţe. Acesta era împrejmuit de câţiva bolovani, iar flăcările dansau pe chipurile lor aproape îngălbenite de băutură şi oboseală.
Pe chipul lui Stefan a apărut un zâmbet arogant.
– Şi presupun că în filmele alea erau şi scene fierbinți de dra-goste între personaje, nu-i aşa, Emily?
S-a uitat sfidător la ea, dar fata i-a arătat degetul mijlociu şi a mai luat o gură zdravănă din sticla de bere.
– Oh, să nu te gândeşti la asta! Nici într-o mie de ani, ai înţeles?!
– Haide, ştii că nu avem nimic de pierdut!…Un pufnet de exasperare a străpuns aerul.
– Serios?! Mai sunt şi alţii pe aici, să ştiţi, le-a atras atenţia Lucien Meistars, un tânăr cu ochii vii, albaştri, care nu părea atât de beat precum erau ceilalţi. Ce-ai zice dacă ai continua idioata aia de poveste, Stefan? M-ai făcut curios. După ce i-a examinat pe fiecare în parte, Lucien a adăugat: Însă, sper că nu este vreo poveste asemănătoare cu Friday the 13th sau altele asemenea. Nu ar mai avea niciun farmec…
– Stefan e un prost! a intervenit Jessamine, muşcând grăbită dintr-o felie aproape alterată de pizza. Nu-l ascultaţi, a spus ea, după care s-a aplecat să-l sărute pe prietenul ei, Eliot, un tânăr despre care nu ai fi crezut că va avea vreodată norocul să aibă o iubită atât de frumoasă ca Jessamine.
Stefan Venandi şi-a arcuit o sprânceană.
– O, sunt prost, fraiero? Atunci o să-ţi spun povestea pe care o ştiu şi sper că ţi-ai adus lenjerie intimă suplimentară.
Ea şi-a dat ochii peste cap.
– Vezi să nu!
S-a făcut linişte, semn că Stefan trebuia să înceapă mica istorisire. Până şi el era surprins de privirile interesate şi de întrebările încă nerostite care pluteau în aer, pe care le simţea răsfrângându-se din plin asupra sa. Şi-a întins picioarele goale lângă foc şi a scotocit după o lanternă în buzunar. A aprins-o, iar lumina ei slabă i-a făcut ochii verzi să strălucească.
– Pe bune? a întrebat din nou Jessamine desfăcându-şi părul într-o cascadă de smoală. La ce mama dracu’ mai aprinzi aia dacă avem focul ăsta mare?
El s-a strâmbat.
– Pentru a ne introduce în atmosferă, desigur. Zău, Jessamine, tu nu ai fost niciodată la petreceri din astea sau nu ai văzut filme?! Credeam că ai ieşit deja din peşteră, dar se pare că m-am înşelat…
S-au auzit câteva chicoteli înfundate, apoi el a început:
– Nu ştiu dacă este adevărat…
– Bineînţeles că nu e adevărat, l-a întrerupt Emily.
– În fine, am auzit şi eu nişte poveşti. Am căutat şi pe internet şi, surprinzător, nu am găsit nimic. Acest fapt mi-a stârnit şi mai tare interesul şi mi-a adus o serie de întrebări în minte, pentru că în ziua de azi găseşti absolut orice doreşti pe internet. Se spune că pădurea asta despre care vreau să vă vorbesc a servit ca loc de îndeplinire a unor ritualuri sacre, cu sute de ani în urmă. DAR State Forest, Massachusetts. Dacă am fi trăit în acest loc probabil că am fi cunoscut deja anumite legende. Tocmai pentru că mi se par a fi nişte poveşti demne de luat în seamă, aş vrea să întrebăm şi localnicii să vedem ce părere au şi ei despre asta.
– Nu ştiam că eşti atât de pasionat de legende şi de mituri care datează de sute de ani, i-a spus Lucien sceptic.
– Sincer, nici eu. Însă trebuie să ascultaţi. După cum spuneam, în pădure au avut loc anumite ritualuri sau sacrificii, cum vreţi să le spuneţi. La început, zeii se războiau pe Pământ pentru dominaţie, iar sângele nevinovaţilor le dădea putere. Ciudat este faptul că nu oamenii îşi sacrificau semenii pentru a le oferi inimile drept ofrandă zeilor, ci spiritele ielelor şi ale silfidelor vărsau sânge uman pe aceste meleaguri. Acestea din urmă le erau subordonate zeilor şi aveau grijă să nu le stârnească mânia. În plus, se spune că zeii le vorbeau în mod direct spiritelor, vocile lor străbătând mințile acestora la nivel telepatic, chemându-le adeseori pentru a răspunde nevoii lor de hrană.
– Stai, vrei să spui că au existat iele şi silfide din astea sau cum le-o zice? l-a întrebat Eliot care o ţinea strâns în braţe pe Jessamine.
– Mda, aşa cum se spune că au existat şi vampiri, şi vârcolaci, şi alte chestii din astea, a intervenit Emily. Doar nu te aştepţi să credem aşa ceva, nu, Stefan?
El a clătinat din cap.
– Nu îmi pasă de ceea ce credeţi voi, însă lăsaţi-mă să vă spun povestea! Pentru a-i duce pe oameni la locurile de sacrificiu, ielele şi silfidele se uneau într-un dans nebun care îi seducea pe oameni, furându-le minţile. Aceştia deveneau asemenea unor zombi. Nu ştiau ce e cu ei, ci doar erau prinşi în mreaja aceea a dansului. Apoi, cică pământul se deschidea şi din abisul întunecat ieşeau zeii cei puternici, iar spiritele făceau reverenţe în faţa lor, aruncându-le după aceea trupurile şi sufletele oamenilor. Această hrană îi făcea pe zei să devină mai puternici. Corpurile umane putrezeau, iar sângele se îmbiba în sol. Există mai multe locuri de sacrificiu pe Terra şi toate au această umezeală ce provine din sângele lor…
Jessamine şi-a trecut degetele peste pământ şi peste frunze.
– Idiotule, bineînţeles că e ud! Doar a plouat de dimineaţă când am venit aici.
– Mă rog! Aceste ritualuri nu erau practicate foarte des, poate anual sau de două ori pe an, când peretele invizibil dintre noi şi zei era foarte slab. Spiritele erau chemate la momentul respectiv cu ajutorul sunetului unei goarne şi atunci îi aduceau pe oameni. Probabil vă întrebaţi de ce zeii aveau nevoie de ființele umane pentru creşterea puterii lor. Care era scopul unei astfel de puteri?
În mod surprinzător, cu toţii au dat din cap.
– Doreau război. Nu existau doar zei pe atunci. Existau şi nişte fiinţe rivale zeilor numite zodroni. Nu ştiu etimologia cuvântului. Zodronii erau extraordinar de puternici, fiind rezultatul unei încrucişări între zei şi demoni. Ei adorau vânătoarea asemeni zeilor, însă singura diferență era dată de faptul că, în timp ce zeii se hrăneau cu sufletele umane, zodronii se hrăneau cu cele ale zeilor.
– Păi bine le-au făcut, zeii erau nişte nenorociţi! a protestat Jessamine.
– La un moment dat, silfidele şi ielele nu au mai ascultat de zei. Zodronii s-au înmulţit, au devenit puternici şi aproape i-au distrus pe zei. Spiritele s-au îndreptat spre zodroni, însă aceştia le-au refuzat. Se spune că au deschis o poartă, un fel de oglindă făurită din apă de izvor, iar sub acea oglindă au încătuşat ielele şi silfidele. Stefan a tras puţin aer în piept, după care a continuat:
– Conducătoarea zodronilor se numea Osiris. Ştiu că este considerată a fi o zeitate, însă nu a fost aşa. Osiris a distrus zeii, după care le-a furat sufletele şi şi-a hrănit cabala. A devenit atât de puternică, încât a reuşit să învie morţii pe care spiritele le sacrificaseră pentru zei. Apoi, Osiris şi-a aruncat armele. Când morţii au înviat şi şi-au încheiat socotelile cu viaţa după ciclul muritor, Osiris a ştiut că misiunea ei a fost îndeplinită. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ea sau cu cabala ei. Au dispărut, lăsând doar amintiri vagi pentru cei ce au văzut totul – cei înviaţi. Şi-a lăsat doar armele în urmă… arme despre care se spune că nu au fost vreodată găsite.
Lucien şi-a apropiat faţă de a lui Stefan. Flăcările îi dănţuiau în ochii de un albastru strălucitor.
– Şi ce s-ar întâmpla dacă le-ar găsi cineva?
– Fii serios, Lucien! a pufnit Emily. Exact ca în cazul miturilor cu comori, nimeni nu le găseşte. O porcărie. O poveste de adormit copiii.
– Nu cred că vei avea tu norocul ăsta, frate, a zis Stefan zâmbind. Dar nu ştiu ce se întâmplă dacă aceste artefacte ar fi găsite.
– Poveste stupidă, a strigat şi Jessamine.
– Poate, dar e o poveste a naibii de reuşită, a adăugat Lucien surprins.
Focul trosnea ceva mai tare, de parcă doi bolovani s-ar fi ciocnit între ei, de parcă două tăişuri de sabie s-ar fi încleştat.
Au tresărit cu toţii.
 
•••
 
Lucien Meistars nu putea să doarmă absolut deloc. Auzea afară norii care se încingeau pe coama cerului şi presimţea că vor cădea câţiva stropi. Lanterna cu lumină galbenă din mijloc lumina tot cortul. Crengile copacilor păreau nişte mâini scheletice care zgâriau cu degetele cortul. Îl stresa acel sunet şi îl făcea să se enerveze. Respiraţiile calde ale celorlalţi alături de damfurile de băutură îl plesneau peste faţă, simțindu-şi stomacul protestând. Parcă şi aerul îl prindea de gât. Era din ce în ce mai cald în cort, iar faptul că era înghesuit între Stefan şi Emily îi sporea acea stare de anxietate care îl cuprinsese deodată.
S-a ridicat în şezut şi un fior l-a zguduit în momentul în care, în depărtare, s-a auzit un tunet puternic. S-a uitat la feţele adormite şi pe jumătate palide ale prietenilor săi.
Sufocat de nişte stări pe care nici măcar el nu le putea justifica, a deschis fermoarul cortului şi a ieşit în aerul rece al nopţii. Purta un hanorac negru cu glugă subţire, iar în picioare o pereche de adidaşi jerpeliţi. Pentru luna mai, temperatura era destul de scăzută. Aproape că a scăpat lanterna din mâna când a auzit sforăitul adânc al lui Stefan.
– Idiotul, a murmurat el.
S-a îndepărtat încet de cort, iar muşchii au părut că se relaxează. Focul încă mocnea slab, iar sticlele de băutură, cutiile de pizza şi de dulciuri şi pungile de chipsuri pe jumătate mâncate erau împrăştiate peste tot.
Luna era uriaşă şi strălucea pe cer atât de tare, încât lanterna i s-a părut deodată nefolositoare. A stins-o şi a vârât-o în buzunar. A trecut pe lângă un pâlc de copaci cu crengile arcuite. Când a aruncat o privire în urmă, lumina cortului abia dacă se mai putea întrezări. Nu mai simţea o împresurare ce gravita în jurul lui. Acum, era podidit de un falnic sentiment de liberate.
De ce toate astea? Habar nu avea. Nu ştia nici măcar încotro mergea. Nu voia să se întoarcă. Deşi totul îi era străin, simțea o forță care îl impulsiona să meargă înainte, iar povestea spusă de Stefan accentua acest sentiment puternic de nesiguranță. S-a oprit. Un ţiuit metalic l-a lovit în urechi şi aproape că s-a îndoit de mijloc din cauza acelui sunet puternic. A strâns din ochi, încercând să îndepărteze senzația auditivă ce părea că îi sparge creierul. Însă ţiuitul s-a auzit tot mai puternic şi parcă i-a înceţoşat privirea. A fugit mai departe. Sunetul a scăzut în intensitate. A răsuflat uşurat, apoi a auzit o melodie cântată de o apă. Probabil că se afla lângă un izvor în cădere. Cumva, voia să se detensioneze de tot, iar susurul blând al apei limpezea fumul din mintea lui. Voia să se apropie de sunet. Îl dorea. Voia să îi curgă peste inimă. O dorinţă nestăvilită l-a cuprins şi a luat-o la fugă, urmărind murmurul hipnotizant al apei.
Crengile şi frunzele trosneau sub picioarele lui. S-a împiedicat de o rădăcină, dar şi-a recăpătat poziţia fermă. În faţa lui a apărut o perdea străvezie de muşchi vegetali şi frunze uriaşe. A trecut prin ele şi zgomotul apei în cădere a izbucnit dulce în capul lui.
A închis ochii preţ de câteva momente şi a savurat melodia. Atât de bine… Atât de reconfortant… Nu avusese niciodată o pasiune pentru natură şi nici nu obişnuise să contemple frumuseţile pământului.
A mai făcut un pas în faţă cu ochii închişi şi s-a simţit tras sub pământ. S-a zbătut cu mâinile să se apuce de ceva, dar piciorul i-a alunecat într-o parte şi o bucată de pământ s-a prăbuşit într-un clipocit gros. Unghiile lui au zgâriat rădăcinile arborilor şi a ţipat de durere. Un bolovan a trecut pe lângă el când s-a prăbuşit în apa rece.Inima îi bătea nebuneşte în piept. Luna era ascunsă în spatele coroanelor groase ale copacilor, aşa că a scotocit după lanterna, ca să se ghideze în întunericul rece.
Lumina lanternei i-a explodat în față înainte să apese pe buton. A fost orbit. Şi-a simţit piciorul zvâcnind. A căzut pe o parte, lovindu-se cu bărbia de ceva dur, iar lanterna l-a propulsat în apă. Apoi, aceasta s-a stins şi întunericul s-a încolăcit în atmosferă.
A icnit din cauza impactului. Parcă îl lovise cineva cu un pumn zdravăn în maxilar. Şi-a băgat mâinile în apă şi a atins suprafaţa dură pe care căzuse. Mâna i s-a încleştat pe ceva tare, cu o textură păroasă, ce părea legat de funii. Orice ar fi fost, era foarte greu…
Abia dacă a putut să îl ridice în aer… Ajuns la suprafață, a putut observa forma obiectului. Era o sabie. Aceasta s-a aprins în mâna sa. O văpaie albastră s-a întins de la mâner până la vârful lucitor al armei. Lucien a ameţit. Lama strălucea atât de puternic, încât străpungea cu uşurinţă întunericul ca un far călăuzitor în noapte.
S-a uitat tâmp la modelele ce brăzdau sabia. Păreau nişte semne – semne ciudate pe care nu le mai văzuse niciodată: două cercuri spintecate de o linie lungă cu capete ascuţite. Semăna cu o suliţă. A simţit o căldură înflorind în el şi mâna a început să-i tremure. A ţipat şi a aruncat sabia în apă. S-a ridicat, după care a urcat repede pe nişte bolovani până ce a reuşit să se prindă de trunchiul unui stejar. A fugit spre lumina din cort şi s-a vârât între prietenii săi, chiar dacă era leoarcă…
În apă, sabia strălucea cu lumini de safir…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *