Micuța bipolară,
cum îmi spunea Neko

de Iulia Gângă

Prolog

“Pressure pushing down on me
Pressing down on you, no man ask for
Under pressure that burns a building down
Splits a family in two
Puts people on streets.”

Am întins mâna să ridic paharul în care îmi turnasem o cantitate generoasă de limonadă, fredonând melodia ce răsuna în încăperea din hotelul în care se ţinea conferinţa la care participam, când am simţit că o şuviţă din păr îmi alunecă de după ureche şi îmi acoperă puţin vederea pe laterală. Am tresărit când am realizat că nu era o şuviţă din părul meu ci o eşarfă mătăsoasă, caldă, neagră, care acum îmi acoperea cu totul ambii ochi.

– Mi s-a părut că îţi e puţin rece.

Mi-a spus în timp ce cobora eşarfa spre gât. Stătea în spatele meu şi îi simţeam reverul de la sacou pe pielea neacoperită de rochiţa elegantă, de un mov vibrant.

– Mulţumesc. Adevărul e că aerul condiţionat îmi cam face pielea de gaină.

M-am întors spre el şi mi-am aranjat eşarfa în aşa fel încât să stea bine pe gât, dar să nu-mi acopere decolteul. Din tavan, melodia celor de la Queen se apropia de final.

“This is our last dance
This is ourselves under pressure
Under pressure”

– Apropo de “ourselves under pressure” … În câteva minute îţi susţii seminarul. Eşti pregătită?

Îi ştiam foarte bine zâmbetul lui când era mândru de mine. Îl văzusem întâia dată în timp ce urmărisem împreună primul meu interviu televizat. Apoi pe al doilea, pe al treilea până când pierdusem şirul apariţiilor mele în calitate de psihoterapeut, dar zâmbetul lui nu se schimbase deloc.

– Hai. Asist şi eu. Abia aştept să te văd cucerindu-i pe cei ce vor participa.

Îmi făcea mereu complimente şi de fiecare dată mă simţeam ca la 17 ani, când îl cunoscusem pe Neko în sala de aşteptare de la dentist. Pe mine mă durea o măsea de minte şi deja îmi crescuse nivelul de anxietate, căci nu mai puteam învăţa, iar el îşi scotea aparatul dentar, după doi ani de zâmbete stinghere şi nesiguranţe despre care îmi povestise mult mai târziu. Întotdeauna se folosea de acelaşi mecanism: trecea prin experienţă, înmagazina emoţiile, se retrăgea şi povestea mult mai târziu, când deja procesase întâmplarea şi putea veni spre mine cu încrederea restabilită. M-a luat de mână şi am intrat amândoi în încăperea aglomerată aşteptându-ne ca toate privirile să se îndrepte spre noi.

Încăperea micuţă, mochetată şi plină de scaune de lemn ocupate de diverşi participanţi m-a apăsat încă de când m-am desprins de mâna lui Neko, lăsându-l să se aşeze pe primul scaun din ultimul rând. M-am îndreptat cu paşi mărunţi şi apăsaţi spre fotoliile pregătite pentru mine şi pentru cel care avea să îmi adreseze întrebări la finalul sesiunii. Proiectat pe ecranul alb, numele meu şi titlul seminarului: “Tsuki Tokoro – Intervenţie psihoterapeutică în sisteme guvernate de secrete intergeneraţionale”. Mă inspirasem din cazul meu cel mai greu, o familie cu care lucrasem la începutul carierei mele şi în jurul căreia îmi construisem apoi cercetările teoretice. Vorbeam adesea cu Neko despre ipotezele pe care tot încercam să le creionez şi să le testez, despre etapele prin care treceam şi despre frustrările mele ori de câte ori mai apăreau detalii noi din tot secretul ce umbrise o familie de patru membri.

Trecusem deja de prima oră a seminarului când am început să sesizez primele semne de oboseală. Moleşeala ce mă cuprindea nu avea să treacă nici cu limonada pe care o adusesem cu mine şi din care sorbeam câte o gură cam după fiecare frază rostită, nici cu un geam deschis, nici daca m-aş fi ridicat de pe scaun cât să mă plimb doi, trei paşi. În cap îmi răsunau versurile melodiei pe care o ascultasem înainte şi parcă simţeam nevoia să neg mental ori de câte ori vocea lui Freddy pronunţa atât de accentuat acele cuvinte ce rezonau cu starea mea. “Under pressure”. Mi-am trecut mâna prin păr şi am întors capul spre scaunul pe care ştiam că stătea Neko doar ca să-l văd în picioare, cu una dintre mâini în buzunarul pantalonilor şi cu cealaltă ridicată cumva spre gură. Nu-i putea surprinde expresia feţei. Am strâns din pleoape cât să mi se clarifice puţin vederea când mi-am simţit gura mişcându-se în încercarea de a spune ceva, de a striga spre Neko să mă ajute, însă el se întorsese deja şi părăsea încăperea cu capul drept, privirea înainte şi mersul lui sigur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *