Răul din adâncuri

– Giveaway –

Regulament:

Citește povestea de mai jos și vezi dacă poţi intui care dintre cei trei scriitori Heyday a scris fiecare capitol al poveștii. Când te-ai hotărât asupra răspunsului, intră pe pagina noastră de Instagram și lasă-ne un comentariu cu răspunsul tău. Ai la dispoziție doar două zile: 30 și 31 Octombrie. Desigur că mai sunt și alte condiții:

  1. Dă follow paginii noastre de Instagram @editura.heydaybooks
  2. Dă share pe story-ul tău ultimei postări din feed-ul nostru (cea care face referire la giveaway-ul de Halloween)
  3. Abonează-te la newsletter-ul nostru (utilizând formularul de mai jos)

Dacă te-ai hotărât să participi, atunci citește povestea, intră în starea celor trei scriitori și ia-ne premiul.

Aaa … nu am spus încă de premiu? Punem la bătaie 2 cărți din colecția noastră cea mai dragă: Hey Friday. Anunțăm câștigătorul în 1 Noiembrie.

Îți dorim lectură care să-ți ridice părul pe mâini și multă inspirație în a alege corect.




Capitolul I

Casa semăna cu un depozit părăsit.

Acoperişul era plat, erodat, gârbovit de şiroaiele de ploaie care se prăvăleau din salcâmii din jurul construcţiei. Pe marginile superioare – acolo unde ar fi trebuit să existe streșini sau burlane – crescuseră buruieni încovrigate şi muşchi maronii ce se întovărăşeau cu iedera bolnavă, răsărită printre ziduri. În spatele casei, doar un gard vechi de peste cincizeci de ani, aplecat la pământ, cu ţevile îndoite şi cu lujerii de dovleci atârnând vlăguiţi printre ochiurile de sârmă.

Casa se ridica ușor, ca o relicvă sinistră deasupra movilei de pământ. Zidurile erau scorojite, umede, cu vopseaua îngălbenită de vreme, prevăzute cu două ferestre cu obloanele bătute în cuie. Exista o singură uşă, imediat după cele patru scări din beton mâncat de vreme. Pe mânerul ei melcii lăsau dâre unsuroase, iar păianjenii îşi construiseră adevărate liane, târându-se în crăpăturile de deasupra tocului.

O epavă antică, lăsată în paragină în mijlocul unei încâlceli haotice de rugi ascuţiţi şi iarbă învolburată printre ruine. Chiar şi prin tufele mătăsoase, se puteau întrezări baloţii şi bucăţile retezate din ceea ce în urmă cu sute de ani fusese biserica. Iarba crescuse atât de mult, încât se încovrigase pe trunchiurile găunoase ale celor câţiva salcâmi din zonă.

Nu mai călcase nimeni pământul acela de mai bine de patru decenii. La intrare, chiar în fața celor două porți din fier forjat – care acum stăteau schilodite, sprijinite una de alta – era un postament pe care scria: BISERICA CATOLICĂ DIN HARRISVILLE, RHODE ISLAND. MONUMENT ISTORIC, DATÂND DIN ANUL 1512.

Nimeni nu intra, nimeni nu se uita. La ce folos? Ce să vadă? Nişte pietre rătăcite prin junglă? O casă abandonată, care nu aparţinea nimănui? Guşterii şi şerpii care îşi trăiau veacul prin gropile pe jumătate acoperite? Erau puțini oamenii care încă vorbeau deschis despre ce se întâmplase cu fosta biserică și cu enoriașii ei. Iar când vorbeau – și o făceau destul de rar, cu sfială și groază în suflet – simțeau gustul amar al sacrilegiului arzându-le limba. Nu aveau dreptul să vorbească despre asta, chiar dacă mulți dintre ei erau mai tineri și auziseră doar zvonuri și povești.

Credeau că păstrând tăcerea, închideau gura de iad care se deschisese acolo și acopereau ochii roșii ai răului încarnat.

Până atunci, liniştea stăpânise greoaie buruienile şi zidurile funeste.

Până atunci, doar iarba înaltă se mişcase în adierea vântului, foşnind.

Toţi localnicii ştiau că nu era nimeni în casă.

Dar sunetul sincopat care se auzea dinăuntru – un geamăt gutural, risipit în aerul greu – atesta prezenţa a ceva.

În bezna dinăuntrul casei, furia clocotea.

***

Ea şi-a ridicat privirea spre el. Chipul i s-a congestionat într-o expresie de furie acerbă – furie şi dezgust şi maliţie –, umbrit de cearcăne vineţii şi de o paloare maladivă, hepatică. Pielea i se decojise de pe frunte şi din jurul ochilor. Dâre de sânge se scurgeau prin despicăturile din carne, dând contur feței subţiate, prelingându-i-se pe sub bărbie, pe sub tricoul jerpelit. El putea auzi, printre gemete, cum se loveau picăturile de sânge de ciment, răsunând cu un ecou cavernos. Degetele plumburii se târau spre el, cu unghiile retezate din carne, ţăcănind pe podea. Întreg trupul îi trosnea cu fiecare mişcare bleagă pe care o făcea. Prin tricoul subţire, preotul putea vedea pielea veştejită torsionându-se peste coaste, ca şi cum un grup de viermi se aduna, colcăind, pe carne.

─ Părinte, părinte…

Bărbatul a ţipat în somn, înainte să deschidă larg ochii. A sărit în picioare şi durerea artritică i-a străfulgerat tot corpul. Nu putea să fie adevărat, nu putea… Acea scenă se petrecuse cu patruzeci de ani în urmă, dar îşi amintea şi acum totul cu o claritate înspăimântătoare, simţea şi acum mirosul lumânărilor şi al tămâiei din cădelniţe.

După ce ochii i s-au adaptat la semiobscuritatea din cameră şi inima a început să-i bată regulat, lăsând în urmă coşmarul, s-a ridicat în picioare, gemând. S-a apropiat de fereastră şi a constatat cu stupoare că nu dormise un somn de noapte, ci unul de zi, lucru străin lui. O singură dată în viaţa lui dormise după amiaza, iar acea dată fusese atunci… în ziua morţii ei…

A clipit mărunt, încercând să se trezească de-a binelea. Se simţea încă prins în lujerii necuraţi ai coşmarului şi avea impresia că ceva teribil urma să se petreacă. Sentimentul care curgea prin sufletul lui era unul nou, dar purta şi cenuşa unor vremuri pe care se străduise să le îngroape în vâltoarea trecutului.

În vis, văzuse imaginile şterse şi pline de mâzgă ale icoanelor din biserică. Văzuse casa care se ridicase mai apoi, peste ruinele vechiului lăcaş. Şi simţise depravarea şi durerea neliniştită a unei vieţi apuse.

Trebuia să se întoarcă la ruinele de pe deal, înainte să se lase întunericul. Pentru că, odată ce lumina dispărea de pe cer, nu mai putea face nimic. Când bezna curge, răul se aşază în imperiul său.

***

Soarele îşi scăpăra ultimele speranţe pe deasupra cartierului. Lăsa dâre necizelate de ambră pe buclele de nori şi arunca peneluri însângerate în apele râului Clear. Până şi aerul căpătase o nuanţă cărămizie, de sfârşit de lume.

Bărbatul avea aproape optzeci de ani şi era destul de ciudat. Vecinii îl strigau Matthew Nebunu’ şi se purtau destul de reverenţios cu acesta. Poate din pricina faptului că emana un soi de mister ademenitor sau pentru că avea anumite dereglări comportamentale care îi speriau. Cu toate acestea, era bun la suflet, dar avea o privire pătrunzătoare, care părea că îţi cunoaşte toate secretele şi cele mai negre păcate. Circulau zvonuri cum că parintele Matthew avusese parte de un accident în copilărie: într-o zi caniculară îşi turnase apă rece din fântână în cap şi ceva… se întâmplase. Avusese o congestie cerebrală sau, mai pe scurt, aşa cum le plăceau bârfitorilor să zică: îi îngheţase creierul. Apoi, a început să se poarte ciudat, să cunoască lucrurile personale ale vecinilor, lucruri pe care nu avea de unde să le ştie. Devenise un personaj pe cât de interesant, pe atât de înfricoşător, din pricina intereselor şi cunoştinţelor pe care le avea. Nu trebuia să te întrebi de ce ştia ce ai mâncat la micul dejun sau ce notă a luat unchiul tău în examen, acum patruzeci de ani. Sau ce mărime porţi la adidaşi. Mintea acestui om era o enigmă. Unii chiar şuşoteau că, în urma accidentului, dobândise un fel de percepţie extrasenzorială, un al şaselea simţ, ce îl conecta cu lucruri mult superioare omenirii.

Pentru cei optzeci de ani ai săi, se mişca cu o agilitate ieşită din comun. Aruncând o privire în urma sa, ca să se asigure că nu îl vedea nimeni, a deschis cele două porţi ce înconjurau casa și zidurile dărâmate. Îi era greu să păşească cu precauţie printre buruienile uriaşe, transformate acum într-un labirint încâlcit. Auzea mişcare în iarbă, freamăte şi pârâituri încete, ca şi cum şerpii ieşiseră din ascunzători şi începeau să se târască printre zidurile decăzute. Cel puţin, spera să fie şerpi.

Zăduful vesperal de vară îl făcea să transpire prin hainele groase. Era încălţat în bocanci şi îmbrăcat într-un pardesiu negru, încheiat până în gât, peste care se revărsa lanţul cu icoana Sfintei Fecioare, brodată pe margini cu o imitaţie argintie, sclipind în lumina apusului. Iar în buzunarul drept avea crucea pe care o luase de la Ierusalim în urmă cu treizeci de ani, o cruce mică, ce îi atârna ca plumbul prin ţesătura pardesiului. Avea obiceiul de a-şi plimba degetele stafidite peste buzunar, doar cât s-o simtă acolo, şi o căldură tremurătoare îi invada corpul, liniştindu-l.

Dar de data aceasta nu a mai simţit liniştea. Ci o perfidă stare de sufocare. Încă înainta printre bălării, ferindu-şi ochii de spini şi de scaieţi, acompaniat de hârşâitul pergamentos al ierbii sub bocanci, când l-a izbit din nou starea de greaţă. S-a oprit, îndoindu-se de mijloc, simţind cum ceva îi plesneşte în stomac. Umbra casei cădea ca o perdea de smoală peste el, proiectată de ţepii sângerii ai soarelui amurgind.

Şi-a ridicat ochii obosiţi, apăsându-şi cu mâna pântecul dureros. Cu fiecare gură de aer pe care o trăgea în piept, cu fiecare pas ce îl apropia de casă, starea de rău culmina într-o durere năucitoare. Era pentru a doua oară în viaţa sa când făcea lucrul acesta. Ştia că nu avea nici permisiunea, nici puterea de a duce ritualul până la capăt, însă cine ar fi înţeles? Cine ar fi crezut? Diavolul putea lua multe fețe, putea să jongleze uşor cu credinţele frivole ale oamenilor, chiar şi cu neclintitele rugăciuni ale călugărilor. Diavolul stătea ghemuit într-un suflet, iar acel suflet se târa neputincios pe cimentul rece din interiorul casei. Știa asta. O văzuse pe fată în vis, chiar dacă visul îi arătase mai mult chipul negru și acoperit de spume al nevestei sale…

El trebuia să-l oprească. El ştia cum mergeau lucrurile; percepea într-un mod neobişnuit întunericul ce gravita în jur. Avea să cureţe sufletul fetei, chiar dacă asta însemna să-şi sacrifice propria existenţă. Cu câteva decenii în urmă, mai trecuse prin asta şi o parte din el murise.

Acum, avea să simtă totul din nou.

După ce s-a chinuit să înainteze, încercând din răsputeri să ignore pulsaţia dureroasă din stomac, a ajuns în faţa uşii scorojite. S-a oprit, strângând crucea între degete. În dreapta sa se înălța falnic salcâmul, iar în stânga, o grămadă de cărămizi acoperite cu un sac de rafie murdar.

Nu se mai auzeau decât foşnetul uşor al frunzelor şi undeva departe, peste deal, huruitul muribund al unei centrale chimice. În spatele porţilor de fier, strada era goală, învăluită în catifeaua roşiatică a amurgului, văduvită de copii şi de maşini. Cartierul dormita într-o stare de amorţire putredă; de parcă se balansa într-o tăcere mormântală, de parcă ştiau cu toţii ceva, ca un instinct lăuntric, ce îi avertiza să nu iasă din case, să nu privească în lumina moartă a asfinţitului. Să îşi încuie uşile şi să nu se uite pe geam. Simţeau cu toţii acel ceva necurat, malign, dar nu puteau să-l definească sau să-l înţeleagă. Era ca un frison colectiv, primitiv, care cânta în sângele lor îngheţat, în sufletul lor înrourat de spaima devoratoare a necunoscutului.

Până şi câinii îşi încetaseră lătratul; până şi vântul stătea potolit deocamdată. Acea stare de calmitate premonitorie se întindea de la prima casă de pe stradă, până la hidrocentrala de lângă râul Clear, coborâtă cu câţiva metri sub nivelul apei. Iar apoi şerpuia pe drumul închis de la hidrocentrală până la cimitirul de lângă râu, în valea noii biserici.

Doar casa aceasta năpădită de buruieni şi cuibărita printre ruinele unui vechi lăcaș de cult vibra de o putere nestăpânită şi străină – un epicentru al forţelor întunecate. Copacii se balansau încet, retrăgându-şi crengile, iar un murmur nedesluşit răzbătea prin tencuiala îngrăşată a pereţilor.

— Dumnezeu să mă apere! a şoptit el, făcându-şi semnul crucii, apoi a apăsat pe clanţă.

Capitolul II

Mângâindu-și buzunarul cu cealaltă mână, a împins ușa, care s-a deschis cu un scârțâit al cărui ecou a răsunat printre ruine. Bătrânul a tresărit. Voia să fie cât mai discret, chiar dacă era conștient că era singurul om de acolo. Nu era nimeni altcineva care să-l audă, care să-l ia la întrebări; de ce venise, pentru ce venise. Nimeni nu umbla prin acel loc niciodată, doar el, Matthew Nebunu’, mai dădea câteodată târcoale. Însă asta fusese prima dată în ultimele decenii când chiar și el îndrăznise să intre pe proprietate, să pătrundă pe teritoriul răului, să revadă îndeaproape fosta biserică.

Locul era aproape la fel cum și-l amintea. Sigur, timpul își pusese amprenta. Și, dacă se uita atent, încă putea observa petele de sânge, sânge ce fusese vărsat cu mult timp în urmă. Trecuse aproape jumătate de veac, însă locul îi era în continuare la fel de familiar. Și-a amintit visul din acea după-amiază. Comparativ, biserica arăta mult mai bine în realitate. Icoanele pictate pe pereți erau aproape șterse în întregime, însă nu se scurgea niciun fel de mâzgă pe ele. Și nu era atât de întuneric. De fapt, era chiar mai multă lumină decât fusese vreodată în acel loc. Căci tavanul se spărsese și picase, pereții nu mai erau nici ei întregi. Așa că razele soarelui, ce deja se pregătea de apus, pătrundeau peste tot în ceea ce fusese cândva Casa Domnului.

Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pământ, a început el să murmure, cu glasul ușor tremurând, vizibil obosit, în timp ce și-a făcut curaj să pășească înainte.

Ușa s-a trântit în urma sa, provocând din nou un ecou puternic între ruine, iar bătrânul Matthew a tresărit încă o dată, mult mai tare de data asta. Și-a aruncat rapid privirea peste umăr, căci avusese impresia, pentru o clipă, că cineva îl urma îndeaproape, suflându-i în ceafă, imitându-i fiecare pas, șușotindu-i la ureche, încercând să-l distragă de la rugăciunea sa. Însă concentrarea sa era mai puternică decât micile încercări ale Diavolului.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.

Ajunsese deja aproape de altar, fără ca măcar să-și dea seama când parcursese întreaga încăpere. S-a întors dintr-o mișcare și a analizat întreaga încăpere. Buruienile pătrunseseră înăuntru prin crăpăturile zidurilor, crescuseră prin podeaua șubredă de lemn, acaparând aproape totul. Poate că altcineva nu ar fi reușit nici măcar să recunoască locul. Poate că altcineva nici măcar nu ar fi vrut să îl recunoască. Dar el nu putea să treacă cu vederea toate schimbările ce avuseseră loc, să le ignore în loc să le analizeze, să vadă ce a rămas încă intact – sau aproape intact – și ce a dispărut în întregime, furat de timp și uitare.

Și-a închis ochii, iar mintea i-a fugit direct la ziua aceea. Biserica fusese atunci mai întunecată ca niciodată. Nu crezuse că avea să vadă vreodată un loc pe care el îl considera sfânt, decăzând atât de repede, fără ca măcar să-i dea timp să conștientizeze cele întâmplate.

Încercase să o salveze. Să o salveze pe ea. Dar Răul fusese prea puternic, de parcă însuși Diavolul ar fi dat buzna, neinvitat. Și furase un suflet de om nevinovat, doar ca să demonstreze că poate să facă asta, dacă vrea. Căci, în viziunea bătrânului, ea nu făcuse nimic greșit. Nu avea dușmani, iar ea singură nu s-ar fi încurcat niciodată cu asemenea forțe necurate. 40 de ani, iar părintele Matthew, în ciuda darului său și a agerimii sale, nu putea înțelege încă cele întâmplate.

A văzut-o din nou în fața lui, zbătându-se precum un animal bolnav. Știuse de prima dată că e o cauză pierdută, dar nu voise niciodată să renunțe. Își jurase că, atâta timp cât el încă trăia, avea să caute o modalitate de a elibera sufletul fetei. Și, dacă avea să moară, trebuia să moară încercând să o salveze. Nicio altă modalitate nu era acceptată.

Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău.

Și-a deschis ochii, iar imaginea monstruoasă a dispărut. Însă a observat ceva mult mai înfricoșător decât o amintire. Lumina începea să se diminueze, semn că soarele începuse deja să apună. Nu putea pleca acum. Nu putea da înapoi. Însă, odată cu lăsarea nopții, Răul avea să se ridice din nou din adâncuri, să răsară prin podea la fel ca buruienile și să se extindă, să-l prindă și să-l devoreze.

— În numele Tatălui, și-Al Fiului, și-Al Sfântului Duh, Amin.

A pășit înainte și și-a scos crucea din buzunar. Era din argint, reprezentându-l pe Iisus răstignit, nu foarte mare, atârnată de un lanț simplu. Nu suporta să poarte bijuterii la gât, astfel că alesese să o țină în buzunar, pentru a o avea întotdeauna la el. A strâns pumnul, lăsând crucea să-i atârne peste degete și să reflecte, din când în când, câte o rază de lumină.

— Arată-te, Diavole! a strigat el cât l-au ținut plămânii.

A simțit un mic fior lovindu-i ceafa, de parcă vântul începuse să bată ușor. Într-adevăr, avea pe unde să intre curentul în acea clădire aflată în paragină. A auzit apoi tufișurile foșnind. Șopârle, șerpi sau șoareci, poate. Sau spirite rele ce ies la vânătoare odată cu răsăritul de lună. Bătrânul începuse să respire tot mai greu. Simțea cum un iz puternic de mortăciune îl lovește, de parcă un câine mort stătuse toată ziua în soare, pe marginea drumului, iar acum, în căldura serii, mirosul era mai puternic decât te-ai fi așteptat, precum mirosul de asfalt umed după o ploaie ușoară de vară.

— Arată-te! repetă, însă mult mai încet de această dată.

Vântul păruse să se intensifice. Crengile se scuturau tot mai rău, avea impresia că pereții se zguduie, iar prin podeaua ce-i scârțâia sub tălpi avea impresia că, la fiecare pas, ar putea cădea într-un abis nesfârșit, fără ca măcar să poată să anticipeze asta. Precum un șoricel prins într-o capcană cu lipici, rămânând blocat acolo definitiv, zbătându-se și rupându-și oasele până ce ultimul firișor de viață avea să se scurgă din el.

— Știu că ești aici. Îți pot simți prezența.

Aerul devenise tot mai rece. Soarele părea să se stingă. Nu mai era mult și Răul avea să se dezlănțuie. Însă bătrânul era pregătit. Nu se simțise niciodată mai pregătit decât acum.

— Ți-e teamă să ieși la lumină. Aștepți întunericul. Însă mie nu mi-e teamă de el. Pentru că nu mi-e teamă de tine. Am încetat să mai trăiesc cu frică acum multă vreme.

A pufnit în râs. Nu-i era teamă, chiar nu-i era. Venise să înfrunte orice demon s-ar fi ascuns în acele ruine și avea să-și atingă scopul, cu orice preț. Nu-l interesa dacă avea să moară încercând, dacă avea să moară câștigând sau dacă avea chiar să supraviețuiască. Nu mai avea multe lucruri pentru care să trăiască.

Soarele aproape că dispăruse cu totul. Bătrânul putea simți cum, ușor-ușor, ceva în jurul lui se schimba. Avea senzația că pământul i se zguduie sub picioare, că pereții se înnegresc, că icoanele dispar. Cu coada ochiului avea impresia că, precum în vis, dâre de mâzgă neagră se scurg pe ziduri, dâre ce dispăreau în întuneric atunci când își întorcea chipul spre ele, vrând să le captureze cu privirea. Șoapte se adunau din toate direcțiile, dându-i impresia că se află într-o aglomerație de voci ce încercau să se facă remarcate în mulțime. Haos, mult haos. Abia dacă-și mai auzea propriile gânduri.

Tatăl nostru Care ești în ceruri…

Capitolul III

Dar nu mai apucă de data aceasta să continue rugăciunea. Nici măcar în gând. Ceea ce fusese cândva o podea nouă, strălucitoare și bine îngrijită, acum era acoperită de un lichid negru, mâzgos. Simți cum lichidul  îi trecu de glezne, dându-i un fior rece prin tot corpul. În acel moment nu reuși să deslușească dacă era de la lichidul vâscos sau de la frica ce îl cuprinse până la urmă.

Începu să se simtă și o adiere ușoară, făcând ca toate buruienile crescute de-a lungul deceniilor să danseze un dans al fricii, al morții. Șoapte începură să se audă peste tot, cu ecou sau aproape de urechile lui Matthew. Frica ce-l cuprinse îi blocă toți mușchii, făcându-l să nu se mai  poată mișca. Degetele îi rămaseră blocate pe cruciulița ce o avea la el, sperând si rugându-se la toți sfinții să-l ajute. Niciodată nu simțise o asemenea frică, deși avusese o mulțime de experiențe de domeniul filmelor de groază, în calitate de preot.
Închise ochii, în încercarea de a face abstracție de răul ce învăluise biserica și rosti în minte rugăciunea pe care o începuse, dar nu o mai finaliză.


Vinovat! Se auziră șoaptele în jur.


Adierea se transformă treptat într-un vânt puternic, furios.


Vinovat de moartea ei. Iar de data asta vocile se auziră acuzatoare.


Matthew își simți corpul slăbit, picioarele cedându-i. Căzu în genunchi, cu capul aplecat și cu lacrimi curgându-i pe obraz, arzându-l.


— Nu am vrut să moară, strigă el. Nu am vrut! Vocea îi alunecă, iar ultimul cuvânt abia se înțelese.

O forță invizibilă îl ridică din balta neagră, iar Matthew începu să strige de spaimă. Acum era la câțiva metri distanța de sol, iar sub el văzu o podea neagră, mișcătoare și câteva puncte luminoase care dansau în cercuri.

Tată! Ești vinovat! Se auzi de data aceasta o singură voce, de fată.

Matthew mai apucă doar să clipească, înainte să fie azvârlit într-un morman de cărămizi. Auzi și simți un trosnet în oasele din spate, iar când ajunse jos, în balta cea neagră, abia mai putea respira.

Nu… am… vrut…, se strădui el să spună.

Un plâns se auzi în încăperea sumbră, urmat de o  tuse. Plânsul se transformă ușor, asemenea metamorfozei unei molii în fluture, într-un râs diabolic.

Ai crezut că ți-ai scăpat de mine, Matthew Nebunu’ ? Ha ha! În nicio viață. Iar eu sunt aici și voi fi și în celelalte. Eu sunt cel care te va pedepsi o eternitate.

Matthew se ridică, înecându-se în propriile lacrimi.

Am iubit-o… mi-am iubit propria fiică. Am crezut că te-am trimis în Abis.

Ai crezut… da.

O lovitură în piept îl aruncă într-o masă de lemn, spărgând-o în mii de așchii. Râsul demonului se auzi din nou. Matthew își duse mâna la spate, sub haina patriarhală și o scoase cu degetele pătate de sânge. I se păru chiar că atinsese cu degetul o așchie ce îi perforase pielea.

Vederea i se încețoșă, dar își zise că trebuia să rămână tare. Viu. Trebuia să învingă pentru fiica sa.

— …Sfințească numele Tău, continuă Matthew printre dârele de sânge ce i se scurgeau din gură.

Strânse mai tare de cruciuliță, punându-și speranța și credința în acel obiect sfințit.

În zadar chemi numele Lui, zise demonul, apoi își schimbă vocea într-una de femeie. O voce suavă, lină, delicată.

Balta neagră se scurse brusc, lăsând în urmă doar un miros cadaveric. Din crăpăturile pereților începură să cadă viermi iar ca din neant un corp apăru plutind. Fata, putu Matthew să observe, purta un tricou sfâșiat, din care curgea sânge, iar din gură scuipa viermi și gândaci.

Matthew își acoperi gura cu mâna, abținându-se de la a vomita. Capul fetei se ridică și îl ținti cu privire, iar în acea secundă simți un zvâc în piept.

Tati! Tati, salvează-mă! Mă doare, tati! Mă doare și mă chinuie. Nu mă lăsa!

Fata pufni într-un plâns puternic, iar corpul îi coborî lent până picioarele îi atinseseră podeaua acoperită de viermi. Matthew se uită la ea, cu un nod în gât, apoi ridică privirea. Lumina lunii străluci atât de tare încât îl orbi.

Coborî privirea brusc, cu ochii înlăcrimați. Clipi des, dar imaginea îi era încețoșată. Pereții bisericii arătau neclari, până și covorul de viermi părea unul normal, roșiatic.

Un junghi puternic îi străbătu pieptul, în zona inimii, iar privirea îi reveni instant. O culoare gri îi apăru în față, apoi două cercuri mici, negre se conturară și auzi o voce răgușită.

Vii cu mine!

***

O mână întinsă, cu pielea fină, îl cuprinse de braț. Totul părea liniștit, cald. El o urmă fără grabă, având încredere în promisiunea tacită.

În față se arăta o cărare de pământ, iar pe margini spicuri verzi te conduceau până  în depărtare, unde se zăreau pete colorate ale florilor de câmp.

Plimbarea nu dură mult si cei doi se opriră. Fata se întoarse spre el, zâmbindu-i larg și așezându-se în fața lui. Își păstră rânjetul de parcă i se blocase gura. Făcu patru pași în spate, apoi se opri din nou. Fata îi întinse de data aceasta ambele mâini. El nu îi întoarse gestul, dar înaintă spre ea, în timp ce ea îi întoarse spatele.

— Acolo… acolo ne vom revedea, tati.

Apoi fata se lăsă în gol, sub privirea tatălui său, până dispăru în întuneric.

— Acolo ne vom revedea, zise Matthew Nebunu’.


Abonează-te la newsletter-ul nostru!